Am fost la deschiderea stagiunii filarmonicii. Am rămas marcat.
Țin să vă spun că nu sunt un cunoscător aprofundat de muzică. Cunoștințele mele muzicale se rezumă în principal la faptul că sunt la pertu cu Dorin Frandeș (dirijor, fost director al Filarmonicii Arad, unul cu doctorat în muzică, tip fain). Sunt pur și simplu unul din public care reușește să-l încadreze și în timp și în stil pe Verdi, cel puțin în măsura în care nu îl confund cu Wagner. Merg la concerte pentru că sună bine. Sau cel puțin așa ar trebui. Aseară m-am dus degeaba.
Aradul are o sală de concerte de rămâi cu gura căscată când o vezi. E renovată de Annamaria Baciu, o femeie care se pricepe, cel puțin la partea ce ține de clădirea în sine. Apoi au venit tușele personale ale altora. O orgă care abia a încăput, niște scaune care modifică acustica sălii, și cireașa de pe tort: sistem de sonorizare. Da, aseară am avut sonorizare electronică, cu boxe. Aveam bași la greu. Că vocile cântăreților erau acoperite de orchestră se pare că nu a fost o problemă pentru conducerea artistică a filarmonicii.
Nu știu cine a avut ideea cu sonorizarea. Probabil a văzut o poză de la Musikverein, a remarcat că deasupra scenei din tavan atârnă o grămadă de microfoane și ce-a zis: dacă sunt microfoane trebuie să fie și boxe! Dacă omul ar fi fost vreodată în sală vedea că nu sunt. Dar nu a fost să fie, așa că la noi s-au pus și boxe. Și lumini de scenă. Și super trouper în balcoane. Au transformat o sală de concerte simfonice în sală de spectacole, de teatru, de concerte rock, de orice la care săracul Szántay nu s-a gândit, oricât de talentat arhitect a fost. Prin urmare orice la care Szántay nu s-a gândit sună prost în această sală. Inclusiv Rigoletto a sunat prost.
Dincolo de o atmosfera sonoră deranjantă, am avut parte de un bruiaj vizual nemaivăzut de mine până acum în vreo sală de concerte. În dreapta scenei era un ecran pe care era proiectată traducerea textului cântat de artiști (se cânta în original). Așa ceva este în biserici unde se proiectează textul cântecelor, ca enoriașii care și-au uitat cartea de cântece să nu se simtă jenați. Dar zău că nu am vrut să cânt nimic din ce cânta Contele de Mantua. Nici în italiană, cu atât mai puțin românește.
Era aiurea să citești acel text. În italiană textul rimează, în traducere nu. Apoi cum ai putea afișa textul unui cvartet unde patru oameni cântă simultan, fiecare altceva? Era un haos. Ca haosul să fie complet, derularea textului se făcea manual, iar cel care dădea enteruri în Powerpoint mai adormea. Apoi dădea repede zece slide-uri înainte. Așa că nu am reușit să înțeleg dacă femeia este schimbătoare sau dacă o doamnă are o mobilă.
Am lăsat la urmă, poate cel mai deranjant aspect al concertului de aseară. Nu a fost interpretat Rigoletto așa cum l-a compus Verdi, ci o adaptare. O versiune scurtată. Ciuntită, aș zice. Rigoletto în două acte. Nu înțeleg motivul pentru care cineva s-ar atinge de o capodoperă a unui geniu, tăind părți din ea. Ca publicul să nu se plictisească? Cine vine la Rigoletto își asumă că vine la operă în trei acte, nu la un stand-up comedy. Am fost șocat când am văzut prima dată prin librării cărți care aveau titlul original, dar erau incomparabil mai subțiri decât originalul. Sunt acele versiuni „adaptate” care se pot citi mai ușor și mai repede. Anna Karenina cu poze cu trenuri. Cam asta am primit aseară.
Am asistat la un Rigoletto „adaptat”. Doar că nu înțeleg la ce s-a adaptat? La factura de curent? La anvelopa de salarii? La bugetul pentru serviciile de sonorizare? La ce? Și în special: de ce? Dacă conducerea filarmonicii consideră că publicul nu rezistă la o operă în trei acte, de ce naiba vrea să deschidă stagiunea cu așa ceva? Nu s-a scris destulă muzică în ultimele secole astfel încât să se găsească ceva de lungime corespunzătoare? Verdi ciuntit e mai grandios decât Bach (dacă tot avem o orgă)? Care a fost criteriul de alegere a programului?
Spectacolul de aseară mi s-a părut mai tragic decât soarta Gildei. Sau mai bine tac, pentru că data viitoare mi-o lasă pe Gilda în viață ca să mă bucur de happy end. Păcat de efortul artiștilor. Ei nu au fost de vină cu nimic. Ar trebui stopată nebunia de la filarmonică. Era un loc bun pe vremuri.