Acest articol este o transpunere pe plan local după cartea lui Daron Acemoglu și James A. Robinson „De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității si ale sărăciei”. Nu am nici cea mai mică pretenție că aș avea cunoștințe economice comparabile cu autorii cărții amintite, prin urmare ceea ce urmează este o analiză a unui simplu cetățean al Aradului, unul care nu este analfabet funcțional și reușește să tragă niște concluzii despre ceea ce vede în jurul său. Este un articol lung. Vă mulțumesc anticipat pentru răbdare.
Aradul este în mod evident orașul care a performat cel mai slab în perioada de după Revoluție, dacă îl comparăm cu orașele din jur. Cu Timișoara și Oradea comparația este net în defavoarea Aradului, iar cu Clujul sau Sibiul comparația nici nu are sens. Cele cinci orașe sunt toate în România, toate se supun aceleași legislații, toate sunt centre universitare, toate sunt conduse de o bună vreme de primari și consilii locale de aceeași culoare politică. Prin urmare nu există un factor major care ar discrimina Aradul. Și totuși Aradul are de departe cel mai slab ritm de dezvoltare din cele cinci. Aradul nu a pierdut concursul din cauze geografice, naturale, politice sau economice independente de voința celor care au condus orașul. Motivele sunt multiple dar nici unul nu este extern. Haideți să le luăm pe rând.
Fără un plan
Există și dezvoltare urbană spontană, neplanificată, dar este specifică zonelor slab dezvoltate economic, în special din lumea a treia. În țările Europene dezvoltarea urbană este planificată și bazată pe studii. Deși peste tot există un procent lăsat pe seama dezvoltării spontane, majoritatea intervențiilor urbanistice se fac pe baze planificate pe termen lung. Legislația din România impune existența unui asemenea plan de dezvoltare. Se numește Plan urbanistic general (PUG) și este reglementat de legea 350/2001. Se întocmește odată la 10 ani. Vă vine să credeți sau nu, ultimul plan urbanistic al Aradului a fost întocmit de în 1994. Da, acum 25 de ani. Se poate vedea aici. Avea multe lacune și a expirat în 2004. În ultimii 15 ani Aradul a fost condus după ureche, fără să existe un plan.
În lipsa unui plan, toate investițiile, atât cele publice cât și cele private, au fost necorelate. Din rateurile private cu efect urbanistic serios putem enumera Galleria Mall, Tricoul Roșu și IMAR. Cartierele rezidențiale din jurul orașului și după 10 ani au foarte multe loturi disponibile, unul din cauze fiind lipsa legăturii corespunzătoare cu orașul. La fel și în Zona Industrială Vest nu s-a mai construit aproape nimic în ultimii 15 ani. Nu doar lipsa cronică a forței de muncă este motivul, ci și poziționarea și accesul defectuos în zonă.
Investiții publice necorelate cu realitatea sunt și ele multe. De la cele mărunte, precum parcul cu bănci la soare în mijlocul sensului giratoriu din Piața Spitalului, la unele extrem scumpe, precum o autostradă care nu trece pe unde trebuie. Trecerea autostrăzii în jurul orașului, mult în afara zonei urbane, ar fi asigurat spațiu de dezvoltare. Spre vest acum orașul este practic blocat. Autostrada pe linia Pecica, Sederhat, Sânpaul, Zimand Cuz, Horia, Mândruloc, Fântânele ar fi fost mult mai folositoare pentru dezvoltarea zonei suburbane și ar fi asigurat acces rapid la un teritoriu mult mai mare pentru următoarele decenii. Acum centura ocolitoare de nord trece prin oraș iar centura ocolitoare sud-est nu există.
Cât privește mobilitatea intra-urbană, Aradul a investit și aici haotic. Planul de mobilitate urbană (PMU) este parte integrantă a Planului urbanistic general. PUG-ul este inexistent, prin urmare nici PMU fundamentat corect nu avem. Avem doar un studiu de fundamentare. Principala zonă industrială a orașului nu are transport în comun, după ce în reabilitarea liniilor de tramvai s-au investit zeci de milioane de euro din credit. Pistele de biciclete care au înghițit alte milioane de euro sunt impracticabile și nu duc nicăieri. Nu a fost pe ce bază să se fi proiectat niște piste de biciclete care au sens. S-au făcut și acestea după ureche, dar s-au cheltuit 200.000 lei doar pe studiul de fezabilitate. A existat un studiu de trafic făcut pe bani grei de o firmă din Germania în 2010. Din recomandările din acel studiu administrația nu a realizat mai nimic. Studii peste studii, fără să se realizeze un plan.
Principala zonă de agrement este Ștrandul. Cum ștrandurile din Ungaria, Gyula, Oroshaza sau Mako s-au dezvoltat foarte bine pe seama vizitatorilor din Arad și Timișoara, ar fi fost logic să investim în acest ștrand. Cererea există. Dar Aradul nu are nici în acest domeniu un plan de dezvoltare. Investițiile punctuale – bazine noi, tobogane – au adus un plus, dar parcările din stațiunile maghiare sunt în continuare pline cu mașini cu număr de Arad. În schimb mașini cu număr de Ungaria în parcarea Ștrandului nu vezi. Gyula a avut un plan de dezvoltare, în care erau cuprinși și zecile de mii de români care vizitează orașul. Aradul nu are un plan care să cuprindă zecile de mii de români care stau acasă.
Fără să știm unde vrem să ajungem, vom ajunge totdeauna unde se nimerește și niciodată nu vom ști care este direcția în care trebuie să mergem. Aradul nu a știut, și nici acum nu știe, unde vrea să ajungă. Am vrut să fim capitală verde, capitală culturală, oraș industrial, oraș balnear, centru de distracții, de toate. Nu am ajuns nici unul dintre ele și în 30 de ani am pierdut aproape un sfert din populație. Nici pentru asta nu am avut un plan.
Fără un exemplul de urmat
Toate comunitățile umane trăiesc după reguli, fie ele scrise sau nescrise. În țările avansate foarte multe lucruri sunt reglementate prin legi. Legile lor sunt mult mai clare decât ale noastre, pentru că ei știu că o lege neclară favorizează comportamentul necinstit. Dar și într-un cadru legislativ ambiguu există posibilitatea unui comportament corect, care să fie în ajutorul comunității. Un edil nu trebuie să fii un sfânt. Trăim în capitalism, unde este perfect acceptabil să gândești spre binele comunității, dar să încasezi tu surplusul de bine. Problema în Arad este că scopul a fost surplusul, nu binele. Nici Iohannis, nici Bolojan, nici Boc, nici Robu nu au zi de pomenire în calendar. Robu nici nu va avea, dar asta e altă poveste. Atunci cum de orașele lor se dezvoltă mai repede decât al meu? Acolo nu sunt aceleași legi? Acolo nu sunt interesele aceluiași partid? Acolo nu se ia șpagă? Ce e acolo?
Diferența între orașe s-a făcut în modul în care administrația a făcut investiții. Investițiile din Cluj, Timișoara sau Oradea au schimbat vizibil aspectul orașului dar și calitatea vieții locuitorilor. Acele investiții au devenit modele de urmat și de către sectorul privat și au fost în ajutorul sectorului privat.
O clădire frumos renovată crește valoarea spațiilor comerciale de la parter. În Oradea s-a găsit modalitate legală de a renova clădirile istorice din centru, iar orașul a înviat. În Cluj la fel. Timișoara a îmbunătățit semnificativ fluența traficului în oraș. Toate acestea au fost investiții cu efect imediat asupra calității vieții cetățenilor. Oamenii au văzut că administrația face ceva pentru ei, prin urmare au început și ei să facă câte ceva. Administrația le dădea un exemplu de urmat. Nimeni nu protesta că acele investiții se făceau și la ei cu firme de partid, la prețuri peste nivelul pieței. Rezultatul era acolo, era frumos și util.
În Arad administrația nu a furnizat modele demne de urmat. Realizarea canalizării și asfaltarea cartierelor au fost interpretate de către cetățeni ca fiind un act normal în mileniul trei. Era o necesitate, nu o reușită a administrației. Iar când oamenii au văzut că până și aceste lucrări de infrastructură de bază sunt făcute lent și prost, au început să își pună întrebări. Cum de la Oradea s-a făcut centură pe patru benzi cu n viaducte, iar la noi în 7 ani nu se poate construi un pod peste niște șine de cale ferată? Dar mai al doilea! Cum de la Timișoara se pot reface sensuri giratorii în mod foarte logic, iar la noi nici benzile pe bulevardele drepte nu se pot trasa corect? Cum de la Cluj te simți în centru ca în orice oraș european, iar la noi pe singura stradă pietonală miroase a urină și dorm boschetari pe bănci cumpărate la prețuri nesimțite?
Investițiile administrației arădene nu au stimulat defel sectorul privat. Ștrandul a murit pe mâna administrației, centrul este insalubru, traficul este haotic, cartierele reabilitate cu zeci de milioane de euro nu au devenit un mediu mai prietenos pentru locuitorii lor. Au devenit un mediu mai cald. Prin urmare sectorul privat nu a mai investit în Arad. Singurele investiții din ultima perioadă sunt nenumăratele supermarketuri deținute de lanțurile multinaționale. În zonele industriale situația este practic neschimbată în ultimii 10 ani.
Știți cum se poate vedea foarte simplu prosperitatea unui oraș? Urcați pe o clădire înaltă și numărați macaralele turn care se înalță deasupra orașului. Dacă sunt foarte multe atunci orașul prosperă. La un moment dat în Dubai se aflau 25% din macaralele turn din lume. Dubai este un etalon al prosperității. Dacă mergeți la Timișoara, de la intrarea în oraș dinspre Arad, de la nivelul solului sunt vizibile mai mult de zece macarale turn. Urcați pe Hotel Continental și numărați macaralele din Arad! Ups! Nu prea sunt macarale, nu prea este prosperitate. Simplu.
Administrația nu trebuie să se ocupe doar de infrastructura publică. Rolul ei este și de a crea un mediu propice dezvoltării orașului. Să creeze un cadru în care sectorul privat să se simtă bine, să prospere, să facă profit, să plătească impozite care se întorc în noi investiții stimulante, formând astfel un cerc virtuos. În Arad administrația a reușit să transforme acestă rotație a banilor într-un cerc vicios. Populația scade, numărul plătitorilor de impozit scade, și cu toate aceste administrația nu cheltuie banii adunați. Aradul are de ani buni un excedent bugetar masiv. Practic primăria nu întoarce banii adunați din impozite către locuitori. Banii plătiți de către administrație se duc în studii de fezabilitate care nu se finalizează printr-o investiție, sau dacă se face investiția, firma câștigătoare este una predefinită, fără angajați, din alt județ. Practic impozitele colectate în Arad pleacă în profitul unor firme care nu au nimic în comun cu Aradul. Primăria din Timișoara lucrează cu firme din Timișoara. Administrația Arădeană nu lucrează cu firme din Arad. Ea nu ține cu Aradul. Atunci cetățenii de ce ar ține? Practic administrația și cetățenii se sabotează reciproc. Administrația nu investește logic și util iar cetățenii nu mai văd sensul de a deschide o afacere sau de a construi o casă. E mai simplu să pleci la Timișoara, să iei salariu mai mare, să faci casă acolo, să plătești impozite acolo. Ei cresc, noi scădem.
Opacitatea cheltuirii banului public este un alt comportament care descurajează cetățenii și sectorul privat. Administrația arădeană nu publică mai nimic pe pagina oficială, sau dacă publică ceva, o face după ce lucrurile s-au decis. Cetățenii și firmele nu știu care sunt planurile Primăriei, nu știu ce proiecte sunt în derulare. De regulă se află că s-au făcut studii după ce ele au fost plătite. Se iese în presă cu comunicate despre proiecte, dar nimeni nu poate afla pe ce bază au fost întocmite acele proiecte. Vedem desene, în general de proastă calitate, dar nu vedem niciodată fundamentarea economică. Un asemenea comportament nu poate să nu genereze suspiciuni față de activitatea administrației. Primăria Arad nicidecum nu este un model de comportament. Nicio organizație civică nu dorește să colaboreze cu un organism netransparent, iar activitatea civică modestă din Arad este în mare măsură cauzat de opacitatea administrației. Vorba aia: n-ai cu cine.
Umbra grea a Timișoarei
Administrația arădeană trăiește cu visul roz al unui „oraș partener” al Capitalei Europene a Culturii 2021. Ei speră ca avalanșa de bani care va cădea peste Timișoara va ajunge și la Arad. După părerea mea este complet greșit. Este doar o himeră, ca multe alte proiecte grandioase eșuate ale administrației. Bazându-ne pe rezultatele de la alegerile pentru PE, Timișoara va avea un alt primar de la anul. Nu sunt partizanul nici unui partid, am văzut doar că la acele alegeri USR în Timișoara a luat 40% și au nominalizat un candidat la primărie un om care vine din altă lume.
Dominic Fritz nu va avea nici un interes ca din avalanșa de bani ce dă peste el să scape nici cea mai mică parte. Va fi șansa vieții lui de a deveni primar pe veci în orașul pe care chiar îl iubește, prin urmare va face tot posibilul ca Timișoara să se ridice ca o rachetă. Este foarte probabil ca o parte din oamenii care vizitează Timișoara să ajungă și la Arad, dar sunt mult mai mari șansele ca mii de arădeni să meargă la evenimentele de la Timișoara, și asta în mod repetat. Chiar dacă Aradul va face tot ce îi stă în putință să profite de evenimentele din orașul vecin, tot cu firimiturile va rămâne. Grosul va fi acolo. Străinii care vin la evenimente nu vor fi curioși atât de Arad cât de Novi Sad, care va purta aceeași titulatură în 2021. Vor fi mult mai multe colaborări între Timișoara și Novi Sad decât între Timișoara și Arad. E logic.
Am văzut ce efecte a avut acest eveniment asupra Sibiului, care a fost un oraș cu potențial mult mai mic decât este Timișoara acum. Și în acest moment ritmul de dezvoltare al Timișoarei este net superior, iar evenimentul de peste nici doi ani va amplifica diferența. Noi tocmai am cheltuit aiurea 200.000 euro bani publici pentru a ține în viață aeroportul (a se citi: a da salarii angajaților) pe care nu aterizează niciun avion de linie, în speranța că poate în 2021… Nu, cine va dori să vină la Timișoara va ateriza la Timișoara. Cine va dori să vadă un eveniment cultural în 2021 va merge la Timișoara. Cine va dori să investească în zonă merge la Timișoara. Business va face Timișoara, nu noi. Noi vom sta să ne uităm pentru că nici pentru a aduna firimiturile nu avem un plan.
Nu arădenii sunt de vină
Cartea lui Acemoglu și Robinson analizează pe sute de pagini de ce unele state au succes și unele nu. Concluzia lor este foarte clară. Nu poziția geografică, nu resursele naturale, nu numărul locuitorilor, nu religia, nu rădăcinile culturale fac diferența, ci conducătorii. Conducători care la momente critice aduc decizii corecte pentru viitor, pot ridica țările lor, la fel cum conducătorii care urmăresc doar păstrarea puterii, de obicei ruinează țările pe care le conduc.
Locuitorii din Oradea nu sunt mai deștepți sau mai educați decât cei din Sibiu. Clujul nu are avantaje geografice sau resurse naturale mai importante decât Aradul. Cei din Timișoara nu sunt de alte religii ca locuitorii celorlalte orașe. Nu există vreo diferență semnificativă între aceste orașe. Și totuși toate au depășit Aradul.
Momentul critic pentru orașele din România nu a fost 1989, ci 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană. Klaus Iohannis este primar la Sibiu din 2000, Emil Boc la Cluj din 2004 (cu mica rătăcire la Palatul Victoria), Ilie Bolojan Oradea din 2008, Nicolae Robu la Timișoara din 2012, iar Gheorghe Falcă la Arad din 2004. Practic toți au fost în funcție la momentul în care, după ieșirea din criza din 2008, orașele din România au început să absoarbă bani europeni. Nu atât suma totală a banilor absorbiți a făcut diferența ci eficiența cheltuirii lor. Dacă, de exemplu, faci un pod pietonal de 2.3 milioane de euro peste Mureș către un ștrand care este falimentar, este o investiție ineficientă. Dacă de 22 milioane de euro faci un altfel de ștrand pe malul Crișului, ca cetățenii tăi să nu mea meargă în masă în Ungaria vecină, este o investiție eficientă. La dispoziția administrației sunt și bugetele locale, deloc neglijabile. Problema e că este foarte improbabil ca cel care cheltuie aiurea banii europeni, să aibă altă atitudine față de banii încasați de la cetățenii locali.
Acemoglu și Robinson afirmă răspicat că niciodată nu poporul este de vină. Să ne acuzăm pe noi înșine că nu știm să alegem oameni corespunzători, este o manipulare a celor care ne conduc. Nu este responsabilitatea poporului de a nu alege hoți, ci este responsabilitatea celor aleși ca să nu fure. Poporul alege rar, odată la câțiva ani. Cel ales aduce decizii zilnic. Suma acestor decizii ar trebui să ducă la prosperitatea tuturor, inclusiv a alegătorilor, nu doar a unui grup restrâns care va organiza următoarele alegeri. A fi primarul unui oraș nu este o funcție politică, este în primul rând o funcție administrativă. Prin urmare rolul său nu este de a fi motorul unui partid, ci de a fi administratorul chibzuit al domeniului care i s-a dat în grijă. Gheorghe Falcă nu a fost chibzuit. A condus după ureche, nu pe baza unui plan. A condus pe baze politice, electorale, nu pe baze economice, administrative. Popularitatea lui se explică prin cunoașterea temeinică a psihologiei alegătorilor: nu trebuie să spui adevărul, trebuie doar să afirmi că ceea ce spui tu este adevărul. Nu trebuie să faci, e suficient să spui că vrei să faci. Dacă spui că „va fi”, oamenii presupun că tu ai un plan. Iar dacă ai un plan, trebuie să ți se dea timp pentru realizarea planului. Doar că în Arad planul a fost cu totul altul decât au crezut oamenii, o bună vreme incluzându-mă și pe mine printre ei. Cred că acum este deja foarte clar pentru toți că planul lui Gheorghe Falcă a fost însuși Gheorghe Falcă. Acest plan nu ne includea și pe noi. Am fost membru în boardul primarului, am văzut că omul este capabil să își realizeze planurile. Dacă avea planuri cu Aradul, era primar și acum. N-a avut. Sper ca următorul primar să aibă.
Imaginea de copertă: radiotimișoara.ro