Mă simt discriminat. Nu pentru că mă cheamă Szőke și trăiesc în țara lu Escu, ci pentru că sunt orășean într-o țară de țărani.

Vă rog să nu vă atacați. Țăran nu este un termen peiorativ. Omul de la țară se numește țăran. Că este de la țară nu înseamnă că este un om mai de proastă calitate. Nu este nici mai bun, nici mai rău decât cel de la oraș. Este incontestabil însă că diferă de mine prin obiceiuri, tradiții  și dorințe, diferă prin educație, diferă prin gusturi. Nu este alt om, dar vine din altă lume, o lume care mie îmi este străină. În România jumătate din populație trăiește la țară și jumătatea celeilalte jumătăți în fiecare vineri seara produce un exod din fiecare oraș prin întoarcerea în weekend „acasă”. Eu de weekend rămân acasă.

Tata s-a născut la oraș, unde bunicul meu era tâmplar. A crescut la oraș și a devenit muncitor la o fabrică. O fabrică care era condusă de un baron evreu unde lucrau români, unguri, șvabi, sârbi și slovaci cu care tata a bătut mingea pe stradă în copilărie. Orășeni toți. Eu m-am născut la oraș, copiii mei s-au născut la oraș. Toate tradițiile și obiceiurile mele sunt urbane. Nu are cum să fie altfel, chiar dacă am suficiente rude la țară cu care mă simt la fel de bine și azi cum mă simțeam în copilărie.

Crăciunul este o sărbătoare cu destulă tradiție. De vreo 2000 de ani îl tot aniversăm pe Brian. Desigur, imensa majoritate a creștinilor aniversează nașterea lui Isus și habar nu au cine este Brian, dar eu, orășeanul, care știu cine este Brian, îmi permit să-l sărbătoresc în fiecare an de 25 decembrie. Asta este tradiția mea. Minoritatea mea știe tot despre Viața lui Brian, cum știe și despre apostolul Eric, apostolul John, Graham și Michael și cei doi apostoli Terry. Nu știu mai nimic despre obiceiurile de la țară legate de Isus pentru cu nu am avut unde să le întâlnesc.

Nu știu să cânt colinzi pentru că la noi la bloc nu se cântau colinzi. Nu știu cântece de crăciun pentru că la noi nu se cânta de crăciun. Nu știu cum este portul de sărbătoare pentru că la noi nu existau ținute speciale de sărbătoare. Nu știu obiceiuri tradiționale pentru că la noi tradiția de crăciun a fost să ne jucăm împreună sub brad. Habar n-am ce este lerul. Îmi este străin Hrușcă și cântecele sale la fel cum îmi este străină Canada din care vine. Oriunde mă uit, pe net, la tembelizor, pe stradă, de peste tot dau năvală peste mine tradițiile de crăciun, tradiții care nu sunt ale mele. Nici ale părinților mei. Nici a prietenilor mei. Sunt de acord că aceste tradiții sunt ale majorității populației dar ale noastre, ale celor de la oraș unde sunt? Este posibil ca noi să nici nu avem obiceiuri? Posibil. O fi atunci musai să preiau obiceiurile altora? Colindatul pentru mine este la fel de neobișnuit ca Halloween-ul. La fel sunt și obiceiurile populare maghiare. Tot ce văd sunt obiceiuri de la țară, unde nu am trăit niciodată. Știu că sunt valoroase, dar nu sunt ale mele.

Văd tradiții culinare cu pești și porci, cârnați, jumări… sarmale. Mama făcea supă de mere cu scorțișoară. De crăciun primeam jucării și cărți. Ziua mă jucam, seara citeam. Nu văd nicăieri un îndemn spre a citi o carte. Nu văd nici un îndemn spre a asculta muzică. Noi ascultam muzică în serile de iarnă. Când aveam curent puneam câte un disc de vinil cu muzică clasică sau ascultam muzică pop de la Magyar Rádió. De ce acestea nu sunt tradiții, când toți din jurul meu făceau ceva asemănător? Dacă timp de 50 de ani de anul nou asculți un anume concert unde ultimele două piese sunt invariabil aceleași, aproape ca la Hrușcă, nu este o tradiție? Sau dacă te uiți 40 de ani la același film cu Bud Spencer nu este o tradiție? Pentru mine este. Sigur nu este la fel de valoroasă ca lerul, dar e a mea.